De ce nu merg la referendum, justificat

timp de lectură: 8 minute

 

Să vă spun părerea mea.

Cred in Dumnezeu. Nu merg la biserică, din motive obiective, dar cred cu adevărat într-o energie superioară nouă, departe de sfera gândirii omenești, care a creat lumea în care trăim, care guvernează totul și care face ca totul să se întample cu un motiv. Unii o numesc Karma, unii Allah, unii „îngerul meu păzitor”. Orice ar fi, eu cred în el.

Dar asta nu imi dă permisiunea să urăsc alți oameni.

Săptămâna trecută mi s-au arătat în cale diverse forme de persuasiune, cu privire la referendumul pentru familie, care se organizează weekend-ul viitor, și care are loc în ambele zile (o premieră în ceea ce privește alegerile de acest tip, fapt de altfel ilegal conform constituției, dar realizat pentru a strânge, Doamne dă, cât mai multe voturi). Afișe cu familii ai căror membri sunt îmbrăcați din cap până în picioare în costumul național, flyere oferite pe stradă sau în centre comerciale de către tinere timorate, discuții contradictorii cu persoane care, la fel ca și mine, cred în Dumnezeu, dar contrar mie, cred că această credință le oferă dreptul de a decide pentru niște oameni pe care nu îi inghit.

Să vă spun sincer, nici eu nu sunt obișnuită, în mod deosebit, cu persoanele cu orientare sexuală diferită mie. Adică, e și dificil, trăind în România, cu ușoare tentative timide de a gusta alte culturi, nu am fost crescută în spiritul de a accepta pe altcineva fără a pune prea multe întrebări. Majoritatea dintre noi nu am fost crescuți așa, să recunoaștem. Nefiind obișnuită să trăiesc înconjurată de gay, practic nici să vad vreunul până pe la 18 ani, pot cu siguranță să numesc acest fenomen un subiect tabu. Dar înțeleg, totuși, că asta e o imperfecțiune de-a mea, rezultată din mediul și din societatea în care am crescut, și nu de-a lor. Faptul că noi suntem obișnuiți și familiarizați cu discuții despre „pe mine nu m-a bătut niciodată”, și nu despre… ce or discuta gay-ii, spune ceva despre noi. Despre noi, și nimeni altcineva.

Nimic din toate acestea, însă, nu mă va face vreodată sa cred că eu sunt în măsură să decid pentru alții. Niciun flyer sau afiș stradal nu o să mă convingă că cei 43 de milioane sunt „cea mai bună investiție pentru viitorul României”, așa cum a spus, spre exemplu, primarul comunei Odobești, județul Dâmbăvița, în șezătoarea din organizată în căminul cultural împreună cu preotul comunei.

Și asta se datorează șansei de a mă fi putut implica sau activa în domenii în care treburile nu stau chiar atât de bine. Drept e că mereu e loc de mai bine, dar ce vreau eu să vă spun e că în unele domenii lucrurile stau rău, foarte rău. Și, pe lângă toate contraargumentele la referendum pe care le pot enumera cu ușurință, și pe care, cu siguranță, le vedeți și le auziți peste tot, în locurile în care oamenii gândesc puțin mai mult (că banii ăia puteau fi folosiți pentru autostradă, sau pentru spitale, sau pentru școli, și așa mai departe), am și un argument personal, format în urma unei experiențe proprii.

Mai exact, o experianță de acum vreun an, când am început o activitate de voluntariat în cadrul unei organizații non-guvernamentale. Am avut dorința asta dintr-un spirit civic, și pentru că, mă gândeam eu, o oră pe săptămână am timp eu să mă joc cu copiii care au rămas, din varii motive, fără părinți. Și chiar dacă nu am reușit să mă implic așa cum îmi doream (pentru că, în stilul caracteristic, am început vreo 4 activități deodată, toate la începutul anului terminal de la arhitectură), mi-au rămas în minte niște necunoscute pentru care o să vreau să îmi reiau inițiativa.

Totul a început cu mine dorind să ofer o oră pe săptămână din timpul meu unor copii bătuți de soartă, evitați de societate, uitați de toată lumea, doriți de nimeni. Dar care sunt vreo douăzeci de mii, numai în România. Mă enerva la culme obiceiul românilor de a dona chestii în stânga și în dreapta, pentru oamenii sărmani, pentru copiii orfani, și mai ales de Crăciun. Nu puteam să mă identific cu ideea că ceea ce au ei nevoie sunt dulciuri și jucării. Adică, dintre toate lucrurile care le lipsesc, unul dintre ele, să nu mai zic, fiind lipsa părinților, lor asta le trebuia. Și mai ales, doar de sărbători. Ca și cum, copiii orfani se joacă și manâncă doar de Crăciun.

M-am gândit eu așa, cum ar fi să îmi dedic puțin timp pentru ei? Și mai ales, în naivitatea mea, credeam că aș avea și ce să îi învăț. Știți voi, chestii din astea de copii, colorat, desenat, poate să își facă singuri niște hăinuțe pentru păpuși.

Ca să fim întrebați, în urma training-ului, noi la ce categorie de vârstă vrem să ajutăm. Se schimbaseră datele pe care le aveam. De la jocuri relaxate cu copii pe care nu îi cunoșteam și față de care nu aveam nicio responsabilitate (ce credeam eu că o să fac), mi-au fost puse în față niște situații pe care nici nu mi le-am imaginat. Pe lângă problemele generice de învățătură, incapacitatea de a se concentra, „nu trece la mate”, sau „ăsta nu ia bacul”, am ajuns la niște detalii pe care nu le poți digera donând „niște jucării pentru copiii orfani”, și nici măcar votând „da” la referendum. Culmea!

Pe lângă faptul că gândul meu intuitiv a fost confirmat, și anume că noi, prin infinitele acte de caritate de sărbători nu facem decât să le confirmăm că statutul de victimă le este favorabil (și vă îndemn să reflectați acupra acestui lucru); chestie la care se adaugă faptul că ei în orfelinate nu învață să gătească (merg zilnic la cantină, unde au bucătăreasă), nu invață să curețe după ei (femeia de serviciu face curățenie), și celor mai mulți dintre ei nici prin cap nu le trece noțiunea de a munci pentru ce au nevoie… Pe lângă toate astea, mai apar și problemele mai adânci.

Cum ar fi depresia. Cum ar fi furia și incapacitatea de controlare a impulsurilor. Cum ar fi problemele psihice ale copiilor care au ajuns în orfelinat în urma abuzurilor sexuale ale părinților lor. Copii care nu înțeleg ce li se întâmplă, și care văd singurul sprijin în părinții lor (sau părintele, că de cele mai multe ori, e unul singur), indiferent dacă aceștia sunt dependenți de heroină sau sau dacă se îmbată zilnic și își bat toată familia. Copiii ăștia au nevoie de un sprijin, ca toți copiii. Și dacă acel sprijin li se ia (de către soartă sau de către judecător), ei sunt debusolați. Și nu ca atunci când mergi într-un oraș nou și te-ai rătăcit că Google Maps-ul a dat eroare, sau ca atunci când ai terminat facultatea și nu știi ce să faci cu viața ta – să te angajezi acum sau să îți iei o pauză. Nu, nu așa. Debusolați în cel mai trist fel în care ne putem imagina.

Adică, taică-su i-a spus timp de 5 ani să fure, după care vin niște oameni străini care ii spun că el nu va mai locui cu părinții lui de acum încolo, apoi alți oameni străini care îi spun (cum se întâmplă în multe orfelinate conduse de oameni care merg acolo doar ca la un simplu job pe care îl fac pentru bani) că nu are nicio șansă în viața asta, apoi de sărbători primește o ciocolată de la un om pe care nu îl cunoaște. Apoi ajunge la 18 ani și nu știe să își fiarbă un ou, nu știe să își spele hainele, nu știe să muncească. Și o să aștepte câtva timp până o să vadă că nu îi mai dă nimeni nicio ciocolată pe gratis, pentru că nu mai are doi ani și nu mai e la fel de adorabil și neajutorat, și o să înceapă să fure. Sau să se drogheze. Sau, dacă e femeie, o să rămână însărcinată, și sigur că nu poate evita acest lucru, pentru că nu a învâțat-o nimeni cum se fac copiii și cum pot să nu se facă, dacă nu vrei (pentru că în România nu se poate să avem educație sexuală în școli).

Nu știu cum să vă spun, dar astea sunt mărunțișuri de actualitate în țara noastră, și sunt chestii de finețe pe care nu le poți rezolva așa, că vine unu’ și face el un referendum pentru viitorul țării. Aici e nevoie de oameni capabili, de oameni care își doresc ca generațiile viitoare să ducă țara într-o direcție mai bună. E nevoie de psihologi, de pedagogi, de oameni educați. E nevoie de multă muncă, nu de o plimbare duminica după biserică până la secția de vot, cu convingerea că ți-ai îndeplinit datoria de cetățean și ai ferit țara de un pericol fără precedent. E nevoie de implicare, și de asta ne e frică nouă.

Și pe asta se bazează și ei. Au luat o temă de discuție prin care pot manipula cât mai mulți oameni (e și normal, într-o țară în care o mare majoritate pupă icoane, dar prea puțini fac ceva cu adevărat). Le-au zis ce trebuie să facă pentru a face o schimbare, pentru o lume mai bună. Ceva simplu. Nu puteau să le zică „faceți bine oamenilor din jurul vostru, nu mai urâți, nu mai judecați, nu vă mai uitați în oala vecinului și să vedeți ce bine vom trăi!”. Ar fi fost prea greu. Au ales ceva ușor: Mergi la vot! Și ca să fie treaba treabă, au pus și niște copilițe de liceu să împrăștie vorba prin țară, ca să știe toată lumea și ce anume să voteze. Au furat și sloganul celor de la #fărăpenali și și l-au însușit, alăturat de îndemnul „da! pe 6 și 7 octombrie”.

M-aș întreba acum, într-o țară care coclește de probleme nerezolvate (precum cea descrisă, pe scurt, mai sus), care sunt printre noi de ani de zile, cu care deja ne-am și obișnuit – nu ceva care abia a apărut în sfera noastă vizuală și care, din ce se vede pe la alții, nu împiedică în niciun fel dezvoltarea țării – de ce se cheltuie, totuși, acei 43 de milioane de euro? Dacă înțelegeți subtilitatea.

Dar aici intrăm deja în discuții cu temă politică, pe care nu vreau să le încep. Rămâne să decidem fiecare cum acționăm.

Dar oricum, eu nu merg la vot.

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.